ProZ.com translation contests »
5th ProZ.com Translation Contest: "Travel" » Romanian to English » Entry #2878

Source text in Romanian

Translation #2878

Pe vremuri (hei, hei, nu chiar pe când cu descălecarea lui Mihai la Alba-Iulia!), exista în Cluj o stradă numită Amurg (notaţi: nu „Amurgului”, Amurg). Întotdeauna mi-a plăcut acest nume de stradă; mi se părea ciudat, aparte, straniu, poetic, „punător pe gânduri”. Numele îmi plăcea, strada nu. Nici nu prea avea ce să-ţi placă. O stradă plină de absenţe. Copleşită de absenţe. Adică, de ajungeai pe-acolo, puteai fi sigur că nu vei întâlni pe nimeni (poate câte o gospodină în capot, care trecea alături, la altă gospodină îmbrăcată în capotul ei, sau, potrivit anotimpului, în combinezon; cam atât). De prin curţi te mai lătra câte un câine care ţinea să se afle în treabă. Culmea (fireşte, depinde din ce sens o luai) strada ducea înspre... amurg. Nici după ce am aflat că pe această stradă a locuit (în gazdă) nevastă-mea, pe când nu era (nevastă-mea), dar era studentă.
Ce, naiba, puteai căuta pe strada asta!?! Ni-mic. Nimic. Nu tu prăvălii, nu tu o crâşmă, cât despre firme, pe-atunci, nici vorbă. („Pe-atunci” = în urmă cu vreo, pardon, 30-40 de ani, adică acum cam 1500 de zile; vă daţi seama? 36.000 de ore! Minute? O mulţime.) Aşadar: ce puteai căuta pe strada asta? Neamuri (nu era cazul meu), gagici (n-am văzut), frumuseţi arhitectonice (nici vorbă), umbra copacilor de pe trotuar (nu erau, nici trotuar nu prea era)... atunci, ce? Ori, în mod obligatoriu (de pildă dacă erai poştaş, miliţian sau executor judecătoresc – iarăşi nu era cazul meu), ori de-a nebun (era cazul meu). Adică, încerc să explic:
Atât de altcumva era strada asta încât de multe ori, de multe ori, m-am dus pe-acolo (şi, zău, aveam cam 1/3 din anii mei de astăzi) doar ca să păşesc dinspre levant spre amurg, sau dinspre amurg spre răsărit. Nu avea nici o importanţă.


Tudor Ionescu, „Amurgul pierdut”, published in „Tribuna” (issue 120, 1-15 September 2007)


Once upon a time (well, well, not quite the time of Prince Michael’s triumphant ride into Alba-Iulia!) there was a street in Cluj named Twilight (not Twilight Street, mind you, just ’Twilight ’). I always loved this street’s name; I thought it strange, uncommon, eerie, poetic, ‘thought-provoking.’ I liked the name, not the street. A street full of things absent. Overwhelmed by things absent. That is, if you happened upon it you could be sure you’d meet no one (perhaps, just a housewife in a house dress, passing by to meet another housewife in a house dress or, if the season allowed, in a long slip; that’s about it.) An odd dog would bark at you from a front yard just to keep itself busy. The funny thing is that (naturally, depending on which end you started from) the street would lead you towards…twilight. It didn’t even help learning that my wife when she wasn’t (my wife) used to live on this street (as a lodger), but then, she had been a student.

What the heck could one look for on that street !?! No-thing. Nothing. No stores, not a watering hole, as for businesses, at that time - perish the thought. (“At that time” - i.e. , beg your pardon, 30-40 years ago, that is about 1,500 days – can you imagine ? 36,000 hours ! Minutes ? A bunch.) Hence : what could one look for on that street ? Relatives (not my case), chicks (never seen one), architectural beauties (not a chance), trees’ shade over the sidewalk (no shade, and not much of a sidewalk either)…then what ? Either you were duty bound (for example, you were a mailman, a police officer or a court sheriff – again, neither was my case) or a nut (my case indeed). That is, let me try and explain:

So unlike any other was this street, that many, many times I went there (when I was, so help me, about one third my present age) just to walk from the sunrise end to twilight end, or from the twilight end to sunrise. It just didn’t matter.

Tudor Ionescu, “Twilight Lost.” Published in „Tribuna” (issue 120, 1-15 September 2007)