ProZ.com translation contests »
5th ProZ.com Translation Contest: "Travel" » English to Romanian » Entry by Monika Silea

Source text in English

Translation by Monika Silea (#2770)

All travel is now merely a means of moving a camera from place to place, all travellers are ruled by the all-powerful lens. Visitors old-fashioned enough to wish only to stand and look with their anachronistic eyes are shoved aside by the photographers, who take it for granted that while they do their ritual focusing, nothing else may move or cross their vision. Those peculiar souls without a camera must step aside for those more properly occupied, must wait while the rituals take place, and must bide their time while whole coaches stop and unleash upon the landscape the Instamatic God. And the populations of whole countries seeing themselves cannibalised, swallowed up, vacuumed into the black-ringed staring eye, wrench what they can from the cannibals. You want picture my house, my camel? You pay.

None of this would matter, perhaps, if anything worthwhile was being accomplished. If all the constant busyness and clicking produced, at its end, what had not existed before, images of beauty captured or truth told. But, sadly, this isn't so. The camera is simply graffiti made respectable.

The camera is the means by which we stamp ourselves on everything we see, under cover of recording the Wonders of the World already wonderfully
recorded by professionals and on sale at every corner bookshop and newsagent. But what use to show Aunt Maud, back home, postcards of the Tuscan landscape, since we are not in the picture to prove that we were there?

No stretch of rocks has verity unless I am within it. No monument exists
but for my wife, leaning against it. No temple is of interest without my face beside it, grinning. With my camera I appropriate everything beautiful, possess it, shrink it, domesticate it, and reproduce it on my blank sitting-room wall to prove to a selected audience of friends and family the one absolutely vital fact about these beauties: I saw them, I was there, I photographed them, and, ergo, they are.

from "Amateur Photography: the World as it isn't and our Fred" by Jill Tweedie in the Guardian
În zilele noastre, a călători a ajuns să însemne a trece numai cu aparatul de fotografiat dintr-un loc în altul, iar călătorii sunt cu toţii călăuziţi de preaputernica lentilă. Acei vizitatori într-atât de desueţi încât să-şi dorească doar să poposească şi să contemple cu ochiul lor anacronic sunt îmbrânciţi de către pozarii cărora li se pare evident că nimic nu mai are voie să se mişte sau să se intercaleze în cadrul lor cât timp ei îşi execută ceremonialul de focalizare. Acele creaturi ieşite din comun care nu sunt garnisite cu un aparat de fotografiat trebuie să facă loc celor cu preocupări adecvate, trebuie să aştepte până se desfăşoară ceremonialul şi trebuie să aştepte să le vină rândul, în timp ce autocare întregi se opresc şi dezlănţuie puterea Zeului instantaneelor asupra peisajului. Şi noroadele de pe meleaguri întregi văzându-se devorate, mistuite, absorbite de ochiul căscat şi încercănat, îi jecmănesc pe aceşti sălbatici de tot ce pot. Vrei poză cu casa mea, cu cămila mea? Scoate banu'!
Şi dacă din toate astea ar ieşi măcar ceva mai acătării, poate nimic nu ar mai conta. Dacă, într-un final, toată această preocupare şi toate aceste declanşări neîntrerupte ar duce cel puţin la frumuseţe redată în imagini sau adevăr grăit cumva cum nu s-a mai pomenit. Dar, din nefericire, nu e aşa. Aparatul de fotografiat e doar graffiti făcut respectabil.
Aparatul de fotografiat e doar un mod de a ne lăsa urma pe tot ceea ce vedem, sub pretextul că imortalizăm Minunile Pământului care, însă, deja sunt imortalizate admirabil de profesionişti şi se găsesc de cumpărat în orice librărie de cartier sau la orice chioşc de ziare. Dar ce folos să-i arătăm matuşii Tanţa de acasă ilustrate cu peisaje Toscane dacă nu suntem şi noi în imagine ca mărturie că am trecut pe acolo?
Nici un plai nu e aievea dacă nu sunt şi eu acolo. Nici un monument nu e real dacă nu se sprijină nevastă-mea de el. Nici o biserică nu e interesantă dacă nu e alături şi faţa mea schimonosită. Prin mijlocirea aparatului de fotografiat îmi asum toate frumuseţile, le iau în stăpânire, le subjug, le naturalizez şi le înfăţişez pe spoiala anostă din salon pentru a demonstra unui public selecţionat dintre amici şi neamuri esenţa materialităţii acestor frumuseţi: aceea că eu le-am văzut, eu am fost acolo, eu le-am fotografiat, şi, deci, ele există.