Ce que je vais raconter de ma première nuit de New York fera sourire les Américains;
aussi bien est-ce dans ce but que je l'écris. Dans un livre du merveilleux Rudyard Kipling,
je me rappelle avoir lu les épouvantes du sauvage Mowgli la première fois qu'il coucha
dans une cabane close: l'impression de sentir un toit au-dessus de sa tête lui devint bientôt
si intolérable, qu'il fut obligé d'aller s'étendre dehors à la belle étoile. Eh bien! J'ai presque
subi cette nuit une petite angoisse analogue, et c'étaient les gratte-ciel, c'étaient les grandes
lettres réclames au-dessus de moi, c'étaient les grands tonneaux rouges montés sur leurs
échasses de fonte; trop de choses en l'air, vraiment, pas assez de calme là-haut. Et puis, ces
six millions d'êtres humains tassés alentour, ce foisonnement de monde, cette superposition à
outrance oppressaient mon sommeil. Oh! Les gratte-ciel, déformés et allongés en rêve! Un en
particulier (celui du trust des caoutchoucs, si je ne m'abuse), un qui surgit là très proche, un
tout en marbre qui doit être d'un poids à faire frémir! Il m'écrasait comme une surcharge, et
parfois quelque hallucination me le montrait incliné et croulant...
C'est dimanche aujourd'hui; le matin se lève dans une brume lourde et moite; il fera une
des chaudes journées de cette saison automnale qu'on appelle ici «l'été indien». Sur New
York pèse la torpeur des dimanches anglais et, dans les avenues, les voitures électriques
ont consenti une trêve d'agitation. Rien à faire, les théâtres chôment et demain seulement je
pourrai commencer à suivre les répétitions du drame qui m'a amené en Amérique. Mais dans
le voisinage, tout près, il y a Central Park, que j'aperçois par ma fenêtre, avec ses arbres déjà
effeuillés; j'irai donc là, chercher un peu d'air et de paix. | Ceea ce vă voi povesti despre prima mea noapte la New York îi va face să surâdă pe americani; și tocmai de aceea scriu asta. Îmi amintesc că am citit într-o carte a minunatului Rudyard Kipling despre spaimele încercate de sălbaticul Mowgli atunci când dormise prima dată într-o colibă acoperită: sentimentul de a simți un acoperiș deasupra capului îi deveni curând atât de insuportabil încât fu obligat să meargă să se întindă afară, sub cerul înstelat. Ei bine, în acea noapte aproape că am trăit o mică angoasă asemănătoare; aici erau zgârie-norii, erau literele mari ale reclamelor deasupra mea, erau marile rezervoare roșii pe cadrele lor de fontă; prea multe lucruri în aer, întradevăr, insuficient calm acolo sus. Și apoi aceste șase milioane de ființe umane înghesuite împrejur, această forfoteală de lume, această suprapunere extremă îmi sufocau somnul. Oh! Zgârie-norii, deformați și alungiți în vis! Unul în particular (cel al unui concern de cauciucuri, dacă nu greșesc), unul care se ridică aici, foarte aproape, unul cu totul din marmură, care trebuie să cântărească înspăimântător de mult! Acesta mă strivea ca o povară în plus, iar uneori o halucinație mi-l arăta înclinat și prăbușindu-se… Astăzi e duminică; dimineața se ridică printr-o pâclă densă și umedă; va fi una dintre acele zile calde ale sezonului autumnal numite aici “vară indiană”. Asupra New York-ului apasă torpoarea duminicilor englezești și pe bulevarde vehiculele electrice au consimțit la o suspendare a agitației. Nimic de făcut, teatrele sunt închise și doar mâine voi putea începe să urmăresc repetițiile la piesa care m-a adus în America. Însă în vecinătate, foarte aproape, este Central Park, pe care îl zăresc de la fereastra mea, cu arborii săi deja desfrunziți; voi merge deci acolo, să caut un pic de aer și de pace.
|