Ce que je vais raconter de ma première nuit de New York fera sourire les Américains;
aussi bien est-ce dans ce but que je l'écris. Dans un livre du merveilleux Rudyard Kipling,
je me rappelle avoir lu les épouvantes du sauvage Mowgli la première fois qu'il coucha
dans une cabane close: l'impression de sentir un toit au-dessus de sa tête lui devint bientôt
si intolérable, qu'il fut obligé d'aller s'étendre dehors à la belle étoile. Eh bien! J'ai presque
subi cette nuit une petite angoisse analogue, et c'étaient les gratte-ciel, c'étaient les grandes
lettres réclames au-dessus de moi, c'étaient les grands tonneaux rouges montés sur leurs
échasses de fonte; trop de choses en l'air, vraiment, pas assez de calme là-haut. Et puis, ces
six millions d'êtres humains tassés alentour, ce foisonnement de monde, cette superposition à
outrance oppressaient mon sommeil. Oh! Les gratte-ciel, déformés et allongés en rêve! Un en
particulier (celui du trust des caoutchoucs, si je ne m'abuse), un qui surgit là très proche, un
tout en marbre qui doit être d'un poids à faire frémir! Il m'écrasait comme une surcharge, et
parfois quelque hallucination me le montrait incliné et croulant...
C'est dimanche aujourd'hui; le matin se lève dans une brume lourde et moite; il fera une
des chaudes journées de cette saison automnale qu'on appelle ici «l'été indien». Sur New
York pèse la torpeur des dimanches anglais et, dans les avenues, les voitures électriques
ont consenti une trêve d'agitation. Rien à faire, les théâtres chôment et demain seulement je
pourrai commencer à suivre les répétitions du drame qui m'a amené en Amérique. Mais dans
le voisinage, tout près, il y a Central Park, que j'aperçois par ma fenêtre, avec ses arbres déjà
effeuillés; j'irai donc là, chercher un peu d'air et de paix. | Ceea ce voi povesti despre prima mea noapte la New York îi va amuza pe americani; dar tocmai de-aceea o voi face! Îmi amintesc că am citit într-una din cărţile minunatului scriitor Rudyard Kipling despre groaza încercată de sălbaticul Mowgli în prima sa noapte petrecută într-un spaţiu închis: senzaţia provocată de acoperişul aflat deasupra sa îi devine în scurt timp atât de greu de suportat încât este nevoit să iasă şi să se culce sub cerul liber. Ei bine, aproape că am suferit în noaptea aceea o spaimă asemănătoare şi asta din cauza zgârie-norilor, a reclamelor cu litere de mari dimensiuni de deasupra mea, a rezervoarelor de apă, mari, roşii, cocoţate pe suporturile lor înalte de fontă. Prea multe lucruri suspendate, într-adevăr, prea puţină linişte acolo sus. Şi-apoi, cele şase milioane de fiinţe umane îngrămădite în jur, acel furnicar de oameni, acea suprapunere excesivă, îmi chinuiau somnul. Ah! Zgârie-norii, deformaţi şi încă şi mai înalţi în visul meu! Unul, în mod special, (cel al cartelului de cauciuc, dacă nu mă înşel), care se afla acolo, foarte aproape, un bloc masiv de marmură ce părea să aibă o greutate înspăimântătoare! Mă zdrobea de parcă-ar fi fost o piatră de moară şi câteva năzăriri mi-l arătau înclinat, prăbuşindu-se… Astăzi e duminică; zorii se ivesc prin aburii jilavi; va fi una din zilele calde ale acestui anotimp autumnal care se numeşte aici "vară indiană". Peste New-York apasă torpoarea duminicilor englezeşti şi pe bulevarde, maşinile electrice şi-au încetat pentru un timp frenezia. Nu am nimic de făcut, teatrele sunt închise astăzi şi numai mâine voi putea începe repetiţiile pentru piesa care m-a adus în America. Dar în vecinătate, foarte aproape, se află Central Park, pe care-l descopăr de la fereastra mea, cu arborii deja desfrunziţi; aşa că mă voi duce acolo, pentru o gură de aer proaspăt şi puţină linişte.
|