Ce que je vais raconter de ma première nuit de New York fera sourire les Américains;
aussi bien est-ce dans ce but que je l'écris. Dans un livre du merveilleux Rudyard Kipling,
je me rappelle avoir lu les épouvantes du sauvage Mowgli la première fois qu'il coucha
dans une cabane close: l'impression de sentir un toit au-dessus de sa tête lui devint bientôt
si intolérable, qu'il fut obligé d'aller s'étendre dehors à la belle étoile. Eh bien! J'ai presque
subi cette nuit une petite angoisse analogue, et c'étaient les gratte-ciel, c'étaient les grandes
lettres réclames au-dessus de moi, c'étaient les grands tonneaux rouges montés sur leurs
échasses de fonte; trop de choses en l'air, vraiment, pas assez de calme là-haut. Et puis, ces
six millions d'êtres humains tassés alentour, ce foisonnement de monde, cette superposition à
outrance oppressaient mon sommeil. Oh! Les gratte-ciel, déformés et allongés en rêve! Un en
particulier (celui du trust des caoutchoucs, si je ne m'abuse), un qui surgit là très proche, un
tout en marbre qui doit être d'un poids à faire frémir! Il m'écrasait comme une surcharge, et
parfois quelque hallucination me le montrait incliné et croulant...
C'est dimanche aujourd'hui; le matin se lève dans une brume lourde et moite; il fera une
des chaudes journées de cette saison automnale qu'on appelle ici «l'été indien». Sur New
York pèse la torpeur des dimanches anglais et, dans les avenues, les voitures électriques
ont consenti une trêve d'agitation. Rien à faire, les théâtres chôment et demain seulement je
pourrai commencer à suivre les répétitions du drame qui m'a amené en Amérique. Mais dans
le voisinage, tout près, il y a Central Park, que j'aperçois par ma fenêtre, avec ses arbres déjà
effeuillés; j'irai donc là, chercher un peu d'air et de paix. | Ceea ce voi povesti despre prima mea noapte new-yorkeză îi va face pe americani să zâmbească - tocmai de aceea o și scriu. Îmi amintesc că am citit, într-o carte a extraordinarului Rudyard Kipling, despre groaza încercată de sălbaticul Mowgli prima dată când a dormit într-o casă închisă: senzația de a simți un acoperiș deasupra capului a devenit curând atât de insuportabilă, încât a fost forțat să alerge și să se întindă afară, sub cerul liber. Ei bine! În acea noapte am încercat o mică angoasă aproape similară, stârnită de zgârie-nori, de literele imense ale reclamelor aflate deasupra mea, de marile butoaie roșii montate pe cataligele lor de fontă. Erau, de fapt, prea multe lucruri în aer și prea puțină liniște acolo sus. În plus, acele șase milioane de ființe umane îngrămădite împrejur, această colcăială de lume, această impunere excesivă a extravaganței care-mi oprimau somnul! Ah! Zgârie-norii deformați și alungiți în vis! Unul, mai aparte (aparținând trustului de cauciucuri, dacă nu mă înșel), care se înălța foarte aproape, un întreg din marmură, care trebuie să fi avut o greutate cutremurătoare! Mă zdrobea ca o povară mult prea grea, și existau uneori halucinații care mi-l arătau înclinat, prăbușindu-se... Astăzi este duminică. Zorii se înalță acoperiți de brumă grea și lipicioasă. Va fi una dintre zilele calde ale acestui anotimp autumnal numit de localnici ”vară indiană”. Asupra New York-ului apasă toropeala duminicilor englezești și, pe străzi, automobilele electrice au consimțit la un armistițiu al agitației. Nu găsești nimic de făcut; teatrele șomează, și doar mâine voi putea începe să urmăresc repetițiile dramei care m-a adus în America. Însă, în apropiere, la o aruncătură de băț, se găsește Central Park. Îl zăresc de la fereastră, cu pomii săi deja lipsiți de frunze. Voi merge deci acolo, în căutarea aerului și a păcii interioare. |