Ce que je vais raconter de ma première nuit de New York fera sourire les Américains;
aussi bien est-ce dans ce but que je l'écris. Dans un livre du merveilleux Rudyard Kipling,
je me rappelle avoir lu les épouvantes du sauvage Mowgli la première fois qu'il coucha
dans une cabane close: l'impression de sentir un toit au-dessus de sa tête lui devint bientôt
si intolérable, qu'il fut obligé d'aller s'étendre dehors à la belle étoile. Eh bien! J'ai presque
subi cette nuit une petite angoisse analogue, et c'étaient les gratte-ciel, c'étaient les grandes
lettres réclames au-dessus de moi, c'étaient les grands tonneaux rouges montés sur leurs
échasses de fonte; trop de choses en l'air, vraiment, pas assez de calme là-haut. Et puis, ces
six millions d'êtres humains tassés alentour, ce foisonnement de monde, cette superposition à
outrance oppressaient mon sommeil. Oh! Les gratte-ciel, déformés et allongés en rêve! Un en
particulier (celui du trust des caoutchoucs, si je ne m'abuse), un qui surgit là très proche, un
tout en marbre qui doit être d'un poids à faire frémir! Il m'écrasait comme une surcharge, et
parfois quelque hallucination me le montrait incliné et croulant...
C'est dimanche aujourd'hui; le matin se lève dans une brume lourde et moite; il fera une
des chaudes journées de cette saison automnale qu'on appelle ici «l'été indien». Sur New
York pèse la torpeur des dimanches anglais et, dans les avenues, les voitures électriques
ont consenti une trêve d'agitation. Rien à faire, les théâtres chôment et demain seulement je
pourrai commencer à suivre les répétitions du drame qui m'a amené en Amérique. Mais dans
le voisinage, tout près, il y a Central Park, que j'aperçois par ma fenêtre, avec ses arbres déjà
effeuillés; j'irai donc là, chercher un peu d'air et de paix. | Povestea primei mele nopți la New York îi va face pe– americani să zâmbească; de altfel, de aceea și scriu despre ea. Imi amintesc că am citit într-o carte a minunatului Rudyard Kipling despre groaza trăită de sălbaticitul Mowgli în prima lui noapte petrecută într-o colibă închisă : percepția acoperișului deaspura capului i-a devenit treptat atât de insuportabilă încât s-a simțit nevoit să iasă și să se culce afară, sub stele. Ei bine, în acea noapte la New York am suferit oarecum aceeași angoasă : zgârie-norii, literele uriașe ale reclamelor despura capului, marile butoaie roșii montate pe cătăligele lor de fontă ; prea multe obiecte în aer, în fine, lipsa de calm acolo, sus. Apoi, acele șase milioane de ființe umane tasate în spațiul ambiant, aceasta vânzoleală a mulțimii, această supraetajare dusă la extrem mă oprimau în somn. O, acei zgârie-nori ai viselor mele, deformați și alungiți! In special, unul ( al concernului de cacuciuc dacă nu mă înșel), care se înălța în imediata apropiere, o grămadă de marmoră a cărei greutate mi-o imaginam înfiorat. Masa lui mă strivea, și halicinațiile sporadice mi-l arătau cum se înclină și se sfărâmă... Azi e duminică; dimineața se ridică prin ceața grea și umedă; se naște încă una din acele zile calde din toamnă care aici se cheamă «vară indiană ». Asupra New Yorkului plutește toropeala duminicilor englezești, și pe străzi automobilele electrice au acceptat un răgaz. N-am nimic de făcut, teatrele nu lucrează și doar mâine voi putea să încep să urmăresc repetițiile dramei care m-a adus în America. Dar in vecinătate se află Parcul Central, îi văd de la fereastră copacii cu frunzișul deja rărit; acolo voi pleca în căutare de puțin aer și pace.
|